Primul cuvant…MAMA

Standard

Imi propusesem sa nu scriu chestii personale si extrem de personale aici, sa nu ajunga un fel de jurnal cu intamplari detaliate si sentimente foarte clare exprimate fara perdele, dar azi e o zi speciala pe care in fiecare an o resimt in diverse moduri.

Azi mama ar fi implinit o nobila varsta…de 36 de ani, din punctul meu de vedere, aceea fiind varsta pe care o avea ultima data cand am vazut-o. Nu am scris niciodata, public cel putin, despre EA. Este un post pe care i-l dedic in totalitate mamei mele.

M-am obisnuit sa imi duc fiecare zi in parte in absenta ei, cel putin fizica, fara sa ma gandesc in multe din ele, zilele, pe unde o fi, daca e in rai, in ce s-a reincarnat, daca doar s-a dus. Imi lipseste enorm. Probabil ca este singura persoana care m-a iubit neconditionat, dar in niciun caz fara asteptari.

Cum ar fi dragostea de mama fara nicio asteptare? Cand m-a vazut prima data acum ceva ani la maternitate, nu si-a pus speranta ca nu s-a chinuit 9 luni purtandu-ma cu ea peste tot si apoi inca nu stiu cate ore in travaliu?  Nu s-a gandit ca nu imi voi rata viata si voi ajunge undeva sus? Ca voi excela in drumul pe care tocmai ce mi l-a deschis? Normal ca da!

Sper sa reusesc sa nu o dezamagesc. Nu cred intr-o putere Dumnezeiasca undeva sus care vegheaza asupra mea. Cred ca El e foarte aproape de mine, nu sta undeva sus si se uita circumspect la fiecare miscare pe care o fac. Dumnezeul meu, forta interioara-mi care ma ghideaza si la care ma gandesc cand dau cu capul de prag de nu stiu ce m-a lovit, pentru mine este EA. Cand ma rog in taina sa fie bine, ma rog la EA, cand am o problema, invariabil ii cer ei un raspuns, cand plang, gandul ca este acolo, in sufletul meu ma reechilibreaza. De fiecare data imi mai da o sansa, de fiecare data de la EA primesc un impuls sa continui, sa demonstrez ca pot, ca nu este totul in van.

A fost un om depasit de situatie de multe ori, imi aduc aminte de cand eram mica cum se chinuia sa impace totul si isi pierdea firea. Era exigenta si cateodata vroiam sa plece, sa nu o mai vad. Privind retrospectiv, mi-a ridicat stacheta si mi-a insuflat nevoia de a lupta pentru orice.

Ne-am despartit cand eram prea mica sa realizez adevarata valoare, sa realizez ce inseamna acea iubire neconditionata de care vorbeste toata lumea. Este foarte greu sa realizezi, indiferent ca esti copil sau “om mare”, cat de bine iti poate face o mustrare, cat de mult poate aduce o “morala”.

Cu totii ne dorim o viata lina, sa fim o gasca prin apa, fugim de responsabilitati, de carti, de tot ce inseamna o viata. Ii blamam pe cei ce ne pun la treaba, nu ne convine, intotdeauna exista ziua demainein care sa le facem pe toate. Nu realizam ce inseamna sa pierdem clipa. Nu realizam ca maine s-ar putea sa nu mai fie, sau ca maine ne va pune in fata unei situatii careia ii vom face fata tocmai pentru ca la un momentdat cineva a stat cu un par fictiv sau mai putin fictiv langa noi si aproape ca ne-a obligat sa invatam ceva, sa facem ordine in viata noastra.

Marii aventurieri din istoria colectiva se orientau dupa Steaua Nordului, este singura stea care e vizibila si in timpul zilei. Pentru mine cea mai importanta calauza cand sunt dezorientata sau m-am pierdut de-a dreptul printr-o padure de idei, de evenimente, de contradictii, de dezamagiri este MAMA. De multe ori chiar o pot vedea, este acolo, langa mine, cateodata zambeste, alteori, mai putin, dar nu pot sa nu ii dau dreptate, face parte din mine. Renegand-o pe ea, ma reneg pe mine.

Avem tendinta de a uita, de a ignora adevaruri ce ne sunt asternute chiar sub ochii nostri mult prea ocupati sa vada chestii ascunse si rastalmacite. Lucrurile evidente, sunt prea suspicioase pentru a crede in ele…

Fiecare pas pe care il fac poarta umbra mamei mele in el. Fiecare idée pe care o am are embrionul in ceva ce probabil mi-a soptit cand eram cat o schioapa. Uit sa ii multumesc in fiecare zi ca mi-a dat viata, cateodata chiar as fi vrut sa nu se intample. Nu in fiecare zi, in niciun caz din pacate, dar azi, mai ales azi vreau sa ii multumesc ca a fost, ca este si ca va fi langa mine.

Au trecut 17 ani aproape de cand nu am mai vazut-o, dar nu a trecut nici macar o secunda de cand nu am simtit-o langa mine.

Anunțuri

Sunt doar masti…

Standard

 

„Ce durere mai vezi într-o umbră de chipuri
Ce privire mai vrei să te cheme-napoi
Sunt doar măşti care n-au cum să trăiască
Dar trăiesc mai mult ca noi”

Nu va lasati pacaliti, nu va lasati pacaliti de imaginea pe care o am azi pentru ca port o masca. Port mii de masti, masti pe care imi e frica sa le scot si nici macar o masca nu imi apartine.

Sa joc un rol imi este potrivit precum o manusa, dar nu va lasati pacaliti. V-am dat impresia ca sunt sigura pe mine, ca totul e insorit, ca nimic nu ma atinge. Increderea de sine este atuul meu principal, apele sunt calme si eu conduc.

Nu ma credeti!

La suprafata totul e perfect, dar suprafata insasi e masca. Eu locuiesc in confuzie, in temeri, in singuratate, dar ascund astea, nu vreau sa stie nimeni, imi e frica sa ma expun. Din acest motiv creez frenetic masti, multe, colorate, vesele, triste, dezamagite, adormite, sufocante, pot fi cine vreau eu. Sunt chipuri non-salante, fatade sofisticate care ma tin in zona de confort, departe de orice traire reala, departe de lumina puternica a razei de soare.

Problema e ca exact acea  raza este salvarea, singura salvare pe care o stiu. Asta daca e urmata de acceptare si urmareste iubirea. Este singurul lucru care ma elibereaza din lanturi, care imi deschide usa temnitei si imi da sansa de a alerga prin pajisti inflorite.

Detest sa ma joc de-a v-ati ascunselea, detest jocul superficial pe care il joc, butaforia, mi-ar placea sa fiu autentica, sa fiu eu, dar am nevoie de voi, chiar daca toate mastileva spun altceva. Acea sclipire de la voi este cea care imi garanteaza ceea ce eu nu pot garanta, cum ca insemn ceva.

Nu spun asta, nu indraznesc, imi e teama. Imi e teama ca veti rade, si rasul ma va distruge, imi e frica de golul pe care il reprezint in interior, ca veti vedea acest lucru si ma veti respinge.

Asa ca imi continui jocul disperat, o piesa de teatru, o parada cu care alegorice care sa ascunda copilul ce tremura intr-un colt intunecat.

Un carnaval venetian cu masti stralucitoare in care viata imi devine un front de razboi. Am purtat cu voi conversatii superficiale alene, v-am spus tot ce inseamna nimic, si nimicul ce inseamna tot ceea ce zbiara in mine.

In felul asta imi continui zi de zi rutina, nu te lasa pacalit de ceea ce spun, asculta atent si incearca sa auzi ce nu se aude, caci cuvintele se opresc in spatele mastilor frumos fatetate.

Nu va va fi usor, insuficientele resimtite de-a lungul timpului imi ingroasa zidurile construite. Cu cat va apropiati mai mult cu atat ma voi imbraca cu mai multe straie, stiti voi, hainele pe care la poarta artistii pe scena si totul se va transforma intr-un bal mirobolant  in care ne vom pierde urma, ne vom rataci fara niciun prilej in care sa ne vedem asa cum suntem.

Nu va lasati pacaliti, in niciun caz nu de mastile pe care le port….

Suna cunoscut? Pentru mine da, textul e scris demult, nici nu mai stiu exact cand si mai ales de ce. Sentimentele au disparut, sau nu au disparut, dar cu siguranta au fost inlocuite. Dinamica vietii este incredibila, sentimentele se transforma, se reorienteaza, se modeleaza si remodeleaza.

Mastile se nasc si mor, se inlocuiesc in fel si chip, apar si dispar si putini sunt aceia pentru care le putem scoate.

Ajungand aici, ma intreb, foarte sincer si tamp, daca raman eu, de fapt ce ramane, cum recunosc o imagine creata de una autentica….Toate mastile acestea cumulate, cu tot teatrul pe care il pot juca, cu fiecare parada in parte, cu fiecare sentiment real, cu fiecare reactie pe care o am functie de un stimul, nu sunt de fapt fix eu?

Adica aceasta poveste cu mastile e interesanta…te face sa pari extrem de complex, de elaborat structural dar sincer, momentan mi se pare o mare abrambureala inutila.

Evident, avem sistem de autoconservare care ne face sa reactionam intr-un anumit fel, evident traim in societate deci nu putem sa ne comportam afara cum o facem in casa cand suntem singuri, dar fiecare bucatica in parte ne compune pe noi, cu experientele noastre cu trairile noastre, nu sunt masti, nu cred in ele, suntem noi in diverse stari de spirit.

Ce inseamna sa fii tu? Ce inseamna sa scoti masti? Care sunt mastile? Daca iubesc pe cineva si ma comport intr-un fel, altfel decat cu prietenii inseamna ca in fata acelei persoane mi-am scos masca, dar cand ies la o bere am vreo 5 masti puse una peste alta? Eu cred ca nu.

Suntem autentici in momentul in care ne reprezentam pe noi, asa cum simtim in momentul respectiv. Pierdem aceasta caracteristica insa, in momentul in care suntem copiatoare ambulante, in momentul in care sinapsele noastre sunt precum memoria externa. Ne conectam, facem un download si apoi redam un playlist imprumutat.

Sfat: Fa-o elegant! Fii smecher, dat naibii…  daca ai doua gasti, intersecteaza citatele, scazi sansa de a pica in penibil, iti vei pastra nota de originalitate, macar aparenta,  chiar daca e doar o masca….

 

 

Franturi de puzzle

Standard

 

„PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.”

 

Intreaga-mi viata e un puzzle gigant alcatuit dintr-o infinitate de piese si cateva imagini blur-uite cu cine sunt si unde vreau sa ajung. Este ca si cum ai lua toate puzzle-urile dintr-o librarie, ai rupe cutiile, ai lasa un copil de 3 ani sa se joace cu ele vreo ora, doua si apoi te-ai apuca sa compui imaginile plecand de la o piesa, ajungand dupa ceva timp sa ai multe proiecte incepute si niciunul terminat.

Primul lucru pe care il faci este sa cauti numitor comun, sa le organizezi cumva, in mici movile sa iti usurezi munca. Unele sunt evidente, altele mai putin si mai sunt cateva piese care par a-si gasi locul in fiecare imagine. Pe alea le pui separat, sunt elementul surpriza, sunt partea aia imprevizibila, aia care te frustreaza cel mai tare, si totusi cheia rezolvarii fiecarei imagini in parte. Pentru mine, piesele alea sunt mana aia de oameni simpatici si dati naibii care imi fac zilele ba bune, ba rele, care ma contreaza si care sunt cu mine, care ma aduc cateodata la disperare dar fara de care nu as avea dureri de burta, lacrimi in  ochi si praf pe spate de la tavalitul spasmic de ras. Sunt ceea ce leaga tot, sunt ciudatii aia nebuni care imi interzic sa ma simt singura vreodata in viata. Sunt elementul cheie al existentei mele, sunt cei care imi dau increderea, cei care ma sustin si cei care imi dau cateodata cele mai mari batai de cap. Sunt cei mai inteligenti si cateodata cei mai iritanti oameni.

Sunt cei care trebuie sa aiba niste standarde, e obligatia lor, pai cum altfel sa fie atat de aproape de mine, bai, dar culmea e ca le iese, culmea e ca si cei vechi de cand lumea si astia mai noi iti intra pe sub piele, se posteaza fix intre endoderma, vase de sange si tesut muscular fara vreo sansa de a-i mai desprinde. Te obisnuiesti acolo cu ei, chiar daca sunt unele piese care mai inteapa, care par a nu se lega cu imaginea de ansamblu dar care intotdeauna isi gasesc rostul.

Incercand sa imi pun in ordine viata in conditiile in care mintea ma duce intr-o directie, inima trage in partea opusa si corpul orbecaie intre cele doua, m-am invartit intre pareri si certitudini, intre concret si abstract, intre vis si realitate, intre relativ si absolut. Singura concluzie indestructibila si fara de echivoc este ca nu m-as putea descurca niciodata fara ei.

Saptamanile trecute am umplut vreo 20 de pagini in care imi argumentam ca schimbarile sunt naturale, ca poti renunta la oamenii de langa tine in momentul in care iti schimbi drumul, ca noi ne adaptam usor, ca nu e normal sa te plafonezi intr-o relatie de orice fel ar fi ea si ca orice istorie ai avea cu persoana respectiva, cat de lunga cat de lata, trebuie sa faci un pas in fata, sa ridici din umeri si apoi sa mergi mai departe cautand oamenii de care ai nevoie pentru a putea evolua. Pai…nimic fals, si as putea argumenta acest fapt inca vreo 20 de pagini in afara celor deja scrise deja fara niciun stres si cat se poate de logic si rational, dar totusi….

Totusi, daca te hotarasti sa faci asta, nu prea mai ai cum sa te intorci, nu ai cum sa iti dai seama la un momentdat ca ai gresit, sa te intorci la 180 si sa te astepti ca totul este la fel. E un risc pe care ti-l asumi in momentul in care te pui pe tine pe primul plan. Este de datoria lor sa te inteleaga si sa accepte, iar gradul de deschidere al unghiului bratelor in momentul in care te vad iarasi este o consecinta care s-ar putea sa o resimti precum un pumnal infipt adanc in inima atat de usor adaptabila la noi conditii.

Pe toti peretii internauti imi apar tot felul de mesaje colorate, pompoase si frumos scrise despre iubirea de sine, cum asta conteaza cel mai mult, cum daca nu te iubesti pe tine te vei rata maxim, cum nimic nu iti va iesi daca nu te ierti pe tine si nu te iubesti pana ajungi sa vezi viata roz. Minunat, foarte frumos, dar, ce inseamna sa te iubesti pe TINE? Cine esti TU-ul ala minunat pe care trebuie (imbecil cuvant) sa il divinizezi? Problema e ca majoritatea celor ce citesc acele mesaje nu prea fac diferenta intre prietenul Narcis si iubirea aceea, „matura” sa citez o buna prietena.

Dragi pamanteni, ancorati atat de tare in voi, TU ala de care se vorbeste nu e acelasi cu cel pe care il invatam la gramatica, respectiv persoana a II-a singular, nici EU nu e persoana I la fel de singulara. Eu/tu suntem niste elemente al unui intreg, un cumul, un atom de hidrogen dintr-o molecula de apa care e legat la alta molecula. Noi suntem un element microscopic dintr-un intreg, suntem un ocean. Nu ai cum sa iubesti atomul, nu il distingi,  dar esti neconditionat indragostit de mare.

Sa ne intelegem, pana cand nu te duci la manastire si stai inchis in meditatie o viata intreaga levitand deasupra corpului tau fara sa cazi din greseala si sa te duci sa ii arati buba celui mai apropiat om de tine, iubirea de sine este de fapt iubirea a tot ce te inconjoara.

Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decat o noapte in care sa te pierzi in idei, sa iti pui tot acel TU pe masa, sa il descompui in mici idei si sa il recompui? Sa nu iti dai seama cum trece timpul, sa te uiti tamp la ceas si sa vezi ca au trecut ore de cand te-ai instalat acolo si trecerea timpului ti-a jucat feste, pentru ca ora de somn a trecut demult. Sa te culci stiind ca orice s-ar intampla exista oameni care vor fi acolo sa te ridice, ca indiferent de situatie vei avea o mana intinsa, si atunci…cum poti zice ca iubirea de sine este legata doar de tine ca fiinta luata individual si rupta dintr-un context astronomic?

Viata e alcatuita din clipe, fiecare clipa conteaza, dar ele, clipele,  trec atat de repede cand ai dovada clara ca nu esti singur niciodata, ca oricate usi ai inchide intotdeauna va exista o fereastra pe care vor intra si vor trage draperia sa intre lumina.

Daca as pierde gramajoara aceea de care vorbeam la inceput, aceea compusa din zambete si atasamente, incurajari, lacrimi si glume, este evident ca nicio imagine pe care o am in cap nu  ar mai putea fi creata intocmai, fara gauri si fara piese lipsa.

Mana aia de oameni sunt cei ce imi leaga visele si visurile, sunt elementul care incheaga fiecare idee si cei alaturi de care pot spune ca ma iubesc enorm de mult.

 

fericirea (nu)-i un lucru marunt

Standard

Fericirea, ura, speranta, iubirea, suferinta, daruirea de sine, sunt atat de strans legate intre ele, sunt ca o sfera de idei si concepte care ne urmaresc pas cu pas. Nu le-am intalnit decat in stare absoluta, nu cred ca poti zice, sunt un pic indragostit, sufar, dar nu prea tare, voi da ce pot, dar asa, cu masura. Sunt elementele primordiale din care ne este alcatuita viata, sunt capete de linie ale activitatilor cotidiene pe care fiecare din noi le intreprindem.

Oricat de mult ne-am dori sa le ocolim, sau din contra sa le aducem in fata, acestea sunt total independente de actiunile noastre, de cele fizice, chiar si cele de ordin cognitiv sau emotional. Intr-adevar, exista autosugestia, care face minuni, cel putin pana la un punct. Punct in care oricat de mult te-ai stradui tu sa vezi cat de frumos e tot ce se intampla in jurul tau, nu poti sa te minti singur la nesfarsit… E un lucru bun si asta, daca am reusi sa ne autosugestionam pana la final, nu am fi capabili sa scoatem capul din nisip si sa realizam ca anumite actiuni pe care le intreprindem trebuie schimbate, reorganizate, regandite, reanalizate si am trai conectati la un aparat de oxigen virtual, prin care ne-am alimenta cu vise si franturi de imaginatie, pana cand inevitabil fiecare fir de nisip din castelul pe care il construim in jurul nostru se va risipi in vant.

Nu degeaba am inceput acest post cu fericirea, cred ca este un fel de Mecca catre care tindem cu totii, indiferent de unde aceasta izvoraste, indiferent de alchimia produsului finit.

Imi aduc aminte momente din viata mea in care aceasta s-a resimtit intr-un mod extraordinar de puternic, atunci cand am muncit fara ragaz sa obtin ceva si intr-un final apoteotic, am putut spune cu mana pe inima, “Da! Asta e ceva ce am facut eu si merge!” sau pur si simplu am primit-o in dar in momentele in care ma asteptam cel mai putin. Poate de multe ori a trecut pe langa mine fara sa ii dau prea mare importanta, am simtit-o, a trecut si nu a lasat in urma ei decat o amintire frumoasa dar destul de indepartata de trairile mele actuale.

Ca specie suntem atat de variati, cu atatea idei, cu atatea povesti, cu atatea experiente acumulate in decursul vietii si totusi daca ne oprim sa ne uitam un pic la noi, de fapt avem aceleasi cateva nevoi. Restul sunt umplutura, sunt artificii pentru care sa nu ni se para ca ziua are 150 de ore.

Ne indragostim, primim un feedback pozitiv, atunci suntem in al 9-lea cer, ne plimbam pe strada cu un zambet imposibil de controlat si ni se pare lumea perfecta, tot ce te inconjoara rezoneaza cu tine, copacii sunt mai verzi, florile mai colorate si parca mai vii decat au fost vreodata, lumea din jurul tau mai buna, iar noi, cele mai nobile persoane de pe Pamant .

Pentru mine fericirea este atunci cand ma trezesc duminica intr-o zi ploioasa fara niciun plan concret intampinata de un zambet larg, langa o cana de cafea pregatita special pentru mine. O mai gasesc pe ea, fericirea, departe, in varf de munte, cand privesc in zare si vad capre negre si flori de colt. Chiar si sub pamant am gasit-o, admirand un dom, o stalactita, un candelabru, format de natura in milioane de ani. E prezenta intr-un apel telefonic cand mi se zice cu un zambet larg “you’re za bestest” sau cand pur si simplu cineva pe care nu am mai vazut de mult ma cauta doar ca sa vada ce fac.

Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca ideal atins – nu este posibila.

Mi se pare si corect, cum am putea evalua o stare fara sa avem un element contradictoriu cu ajutorul caruia sa putem analiza, cu care sa il punem in balanta? Si cum ar fi sa traim vesnic fericiti? Plus de asta, daca am bifa-o, ca ideal atins, nu am avea niciun tel, intreaga noastra viata se va plafona. Aici se vede de altfel si imposibilitatea realizarii concrete a fericirii fara de sfarsit. Te-ai plafonat – ai iesit din respectiva stare, deci te-ai intors de unde ai plecat si cercul se inchide.

Recurgand la abstract, daca am reusi nu ar fi totusi un surogat, ceva indus pe cale artificiala, de ierburi…medicinale, nu ma intelegeti gresit, ori printr-o autosugestie deja patologica?

Dar muieți-s posmagii?

Standard

Ziceam in articolul trecut ca mi-am propus sa nu ma mai plang. Asta da gand nobil. Din pacate nu imi iese intotdeauna. Noi romanii, in special, suntem o natie de plangaciosi. Nu am urlat si nu ne-am dat cu fundul de pamant in primii 3 ani de viata cat o facem acum.  „E frig afara!!! Nu mai vreau! Vreau cald!!! E cald afara, nu mai vreau!! Vreau sa fie frig!!”,

Intreaga zi , de la prima raza de soare pe care o inregistreaza retina si pana cand pleoapele noastre se unesc in miez de noapte, miau-miau,  ne trezim cu gandul sa ne culcam la loc, mancam de dimineatza cu gandul la ce vom manca la pranz, seful e un idiot, prietenii ne dezamagesc, as bea niste apa dar mi-e lene sa imi iau, colegii, niste cretini, secretara o idioata, prietenii ne dezamagesc constant, tot Universul conlucreaza la distrugerea minunatei noastre fiinte! Noi nu mai rezistam presiunii exterioare!  In fiecare dimineata ne luam de greaban si ne ducem singuri intr-un colt unde ne asternem un covor de coji de nuci, ne pozitionam singuri genunchii pe cele mai ascutite bucati  si zbieram cat este ziua de lunga asteptand sa vina maine, ca poate maine vom primi ceea ce ni se cuvenea oricum de ieri.

Ne-am obisnuit sa ni se dea, si daca nu ni se da, ne-am creat un obicei in a astepta macar acest lucru, ba de la Dumnezeu, ba de la parinti, ba de la presedintele tarii, guvern, maturatorul din fata blocului, florareasa din colt, ce mai, suntem o natie de regi si regine care si-au dat intalnire la botul calului, unde isi asteapta cuminte tava plina de bunatati, plina cu realizari, cu diplome, cu masini, case, iar atunci cand nu o primim, Doamne fereste sa ne ducem sa o luam! Nuuuuuuu,  nechezam, ne ridicam in doua copite si apoi in pozitie de fetus ne tavalim intreaga zi, de trece nevoia, se duce pe Valea Sambetei si noi tot dupa ea plangem, ca o placa de pick up ramasa blocata pe primul vers dintr-o poveste.

Fiecare zi este formata dintr-o succesiune de alegeri pe care, culmea, noi le administram, putem sa purtam cu toata mandria un zambet larg pe fata, sa fim un model pentru cei din jur, pentru noi, sau putem sa fim morocanosi, gri si tristi si sa ne ducem zilele intr-un minunat acord cu toata mahnirea pe care o lasam sa ne controleze  asteptand sa treaca zilele una dupa alta, dupa alta…sa ajungem batrani si ursuzi si sa dam cu bastonul in copiii din fata blocului ca au indraznit sa rada, sa alerge sau sa arunce mingea in gradina ( sechele ramase din copilarie).

In fiecare zi pe care o avem, ne construim, asa cum alegem. Din secunda in care suna ceasul si pana seara, adugam ceva la noi, la persoana noastra, la ceea ce vrem noi sa fim „cand ne facem mari”. Nimic nu dispare in negura, doar se ascunde. Daca nu suntem atenti, daca nu ne respectam nu vom realiza nimic, daca noi nu ne cladim pe noi, daca nu ne modelam si nu ne luam de manuta si ne ducem acolo unde vrem sa fim, vom bate pasul pe loc. Nu stim cate vieti avem, nu stim ce va fi mai incolo, nu avem timpul necesar si resursele sa ne culcam pe o ureche. Aici si acum este totul! Aici si acum avem puterea de a schimba, si cum putem sa schimbam ceva daca nu ne schimbam pe noi, cum putem inainta, daca ne pierdem timpul jelind dupa o viata pe care noi ne-o refuzam?

Avem tot, majoritatea chiar am primit de la viata toate cartile necesare pe care sa le jucam asa cum decidem noi, in baza carora sa plusam pana la maximul admis, culmea, tot de noi.

Avem atatea exemple in jurul nostru de oameni care au infinit  mai putin  si totusi dau tot ce pot din ei in fiecare secunda, in fiecare ora a vietii lor. In loc sa ii compatimim si sa ne gandim ca au fost „pedepsiti de soarta”, mai bine i-am lua ca exemplu. Pentru multi, orice gest este o provocare, orice actiune pe care o intreprind este o mica lupta si e nevoie de extrem de multa determinare, forta si o doza de „nebunie” sa depaseasca o zi. Viata aparent nu a fost cea mai darnica cu ei, dar ei pot. Pot sa rupa bariere, sa fie un exemplu, sa mute muntii din loc.

Si acum vin si ma (va) intreb, noi cum nu putem, cum putem sa ne uitam la ei si sa ne mai plangem? Cum putem sa nu ne ridicam si sa dam tot din noi? Sunt sute, mii, sute de mii de astfel de exemple langa noi, oameni, cu adevarat oameni de la care putem sa invatam, si totusi alegem sa ignoram, alegem sa ne ignoram pe noi, alegem sa ne ranim si in acest proces sa ii ranim pe altii, pentru ca ne-am obisnuit sa primim totul de-a gata… Ne dorim un loc in Rai, fara sa realizam ca in fiecare zi ni-l construim si ne impunem target-uri cat mai mici pentru a nu suferi durerea esecului, fara sa realizam ca ne-am ratat din start. Fara sa ne dam seama ca cu cat dormim mai mult pe noi cu atat ne pierdem si pierdem tot ce am avut in momentul in care am plecat la drum.

E timpul sa ne trezim! Fiecare pentru el, si asa, ca cliseu de final, toti impreuna sa facem ceva cu noi, sa ne autopropulsam in ceea ce se numeste viata noastra si sa dam tot din noi, aceasta este datoria pe care o avem fata de ceea ce ne-a creat in asa fel incat noi sa ajungem aici, acum!

Cat de mult vrei sa reusesti?

Standard

Este evident ca toti trecem prin momente dificile, este la fel de evident ca daca inca suntem aici, cumva le-am depasit. Viata cateodata e infricosatoare si avem tendinta in a ne crampona in aceasta idee, de a ne duce intr-un colt si a ne plange de mila. Daca mai gasim si inca 2-3 persoane care sa faca impreuna cu noi asta, este perfect. Ajungem intr-o gasca de tz persoane cu tz X 2 umeri pe care sa plangem cu lacrimi de crocodil. Pentru majoritatea este perfect, acolo gasesti alinarea pe care o cautai. Mai mult decat atat ai puterea exemplului, iti spui in gand „UAU! Nu sunt singur! Sunt atatia altii care simt asta!”. Cred ca cea mai nenorocita decizie pe care o putem lua pentru noi este sa ne complacem intr-un rahat. Este modul nostru, daca nu de a ne taia craca de sub picioare cu siguranta de a ne limita accesul la varful copacului.

Sfat banal de viata: NU RENUNTA ATUNCI CAND E GREU!  

Injura, alearga, tipa, plangi pana iti ies ochii, pana cand nu mai poti sta in picioare, extenueaza-te la maxim, cazi lat, dormi, apoi cand te trezesti reevalueaza-ti visele. Vezi ce ai facut si ce mai ai de facut. Pune tot pe hartie, vezi ce ai pierdut, vezi ce ai castigat, care iti sunt perspectivele, care iti sunt resursele, care e tinta si mai ales,  nu uita ca POTII! 

Cat de mult vrei sa reusesti? esti dispus sa pui totul, sa te arunci in furtuna, sa te daruiesti pe tine scopului? Merita? Pai cum sa nu merite? Ce pierzi? Atunci cand esti jos, care este riscul? Singurele intrebari inca valabile raman CE si CUM.

Viata e a ta! Esti dispus sa o traiesti? Cine a realizat ceva in viata plangandu-se? Cine a realizat ceva stand in pat si gandindu-se ca o sa reuseasca fara a depune efort? Nimic nu vine fara munca, fara determinare, fara pasiune, fara „a pune osul la treaba”. Nu iti cere nimeni sa muti muntii din loc in prima zi. Nu trebuie  sa alergi 100 Km cand tu nu ai alergat 1 m in viata ta, nu trebuie  sa te imbogatesti in 2 zile.

NU CAUTA SCUZE! Iti dai in cap singur! CAUTA SOLUTII! Impune-ti target-uri, fa pasi mici dar siguri. In loc sa iti cauti umeri pe care sa plangi, cauta-ti creiere si inimi care sa te ridice, care sa te sustina, care sa iti improspateze ideile.

Nu e niciodata prea tarziu, in fiecare secunda poti sa zici  WHAT THE FUCK! asta sunt, asta ma defineste, aici vreau sa ajung. Un plan, determinare, optimism, un mare zambet, o inima deschisa si un creier activ! este tot ce iti trebuie.

„Cere si ti se va da!”  dupa mine ar trebui sa fie CERE-TI SI ITI VEI DA! 

Personal m-am saturat de afirmatii de genul: tot ce trebuie sa faci e sa te gandesti ca totul e roz, ca vrei, ca totul conlucreaza intr-un mod magic si la un momentdat, stand tu asa letargic dar ars de dorina  si inima deschisa vei primi un cadou cu fundita de la Univers. Nu stiu cate pasari tre sa survoleze deasupra ta sa te fericeasca si noroceasca pentru a avea bafta asta. Nu exista nimeni, sau cel putin nu stiu eu pe nimeni care a ajuns campion pentru ca doar s-a gandit fara sa actioneze, nu stiu pe nimeni care a ajuns sus in alt mod in afara  de  forte proprii,  fara sa transpire, fara sa piarda, care sa nu se descurajeze si care apoi sa inceapa din nou pana cand i-a iesit.

Alege sa te gandesti ca vrei, stai in parc pe banca si concentreaza-te pana iti ies ochii din cap, fii sigur ca atractia universala functioneaza ca in  „The Secret”, ca asta e tot ce trebuie, ca in asta consta determinarea si pereverenta si la final vei castiga o viata stata de stat in parc pe banca si ochi exoftalmici.

Mai rau decat asteptarea ca altceva/ altcineva sa lucreze pentru tine (Universul, Dumnezeu, mama, tata, nevasta, sotul, prietenii, vecinul de palier) este plafonarea.

Din punctul meu de vedere plafonarea este sinonima cu nesimtirea si cu ignoranta. Asa denigrezi forta pe care o ai,  te desconsideri, iti pierzi respectul de sine. Este cea mai evidenta metoda de a-ti arata lipsa de  recunostina pentru tot si pentru toti ce au avut o contributie la ceea ce esti acum. Viata iti da toate resursele, esti dator sa le cauti, sa le modelezi dupa nevoi.  Nu astepta ca un pui de vrabie sa vina mama o viata intreaga sa iti toarne in cioc, nu astepta sa iti vina totul pe tava. O sa mori in gara asteptand un tren care circula pe alta linie.

 Creaza-te asa cum vrei sa fii!

Inventeaza-te si reinventeaza-te de fiecare data cand e nevoie, cauta-te si gaseste-te in fiecare secunda! Actioneaza si reactioneaza, dar nu te lasa pe tine in urma, nu te desconsidera, esti unic, esti acela desemnat sa faci acel ceva, nu exista opreslisti, nu exista nimic sa te tina.

Urmeaza-ti cel mai inalt vis, nu te lasa pierdut in ce vor altii, nu trai visul altuia, nu te lasa dezamagit ca nu ai multumit pe toata lumea, nu exista toata lumea, existi TU si ceea ce iti propui Tu sa fii si sa faci si exista oameni care te pot sustine, care te pot ridica, aceia sunt cei pe care trebuie sa ii cauti, aceia pe care trebuie sa ii tii langa tine.

In concluzie nu trebuie doar sa ai un vis si sa vrei, aceste doua aspecte sunt doar primii pasi, mai e nevoie de disciplina, de munca, de determinare, de sudoare.

Am doua rezolutii, doi primi pasi de a deveni ceea ce vreau sa fiu, nu va luati de mine, abia am deschis ochii:

1) NU MA MAI PLANG 

 Am ridicat piciorul mai demult sa fac acest pas, am mai uitat de el, m-am mai pierdut, m-am vaicarit dar cu cat m-am plans mai mult cu atat mai mult am realizat ca este o mare greseala. Nu rezolvi nimic, lucrurile nu se schimba, doar iti acoperi problemele, le descarci si…..atat. Nu se rezolva nimic.

Cand imi iese, cand reusesc sa nu mai incep cu autocompatimire am o viziune mult mai clara a evenimentelor care ma deranjeaza, le constientizez in culori mult mai puternice si mai mult decat atat imi caut metode de rezolvare. Analizez in alt spectru si aleg sa  accept ceea ce se intampla sau lupt sa schimb acel ceva. In caz contrar nu fac decat sa ma las controlata.

2) REFUZ SA IMI FIE LENE

Avem putin timp. Daca imi da prin cap sa fac ceva, orice, si nu actionez din lene, am lasat ceva in aer. Nu am rezolvat nimic, doar mi-am inhibat o dorinta, mi-am anihilat un scop, indiferent care e acela. Daca imi doresc omleta si singurul motiv pentru care nu ajung sa o mananc este ca prefer sa stau cu ochii infipti in tavan, am pierdut 15 min in care eu realizam ceva, satisfactia lucrului facut si as fi refuzat papilelor mele gustative sa fie  in delir deoarece am ajuns sa gatesc cea mai delicioasa omleta pentru ca nici saptamana trecuta nu mi-a fost lene, nici acum doua saptamani si am capatat ceea ce se numeste EXPERIENTA.

 

 

Eu sunt eu si tu esti tu…

Standard

Dupa ce v-am anuntat ca murim am zis sa mai inmoi un pic introducerea si sa va zic ca pana murim, avem o viata de trait. Nu va bucurati, este scurta.

Nu voi intra in discutii de genul cat de repede se scurge timpul cand facem sex comparativ cu acelasi timp in momentul in care asteptam pe cineva in ploaie in statia de autobuz, asta o stim deja, depinde de persoana cu care intretinem relatii sexuale.

Cele 24 de ore aferente unei zile ne apartin cam la fel de mult cat ne apartin si celelalte lucruri, adica intr-o oarecare masura. Avem nevoi de ordin fizic, nu, nu de sex era vorba in continuare, depasisem momentul, vorbeam de mancat, spalat, dormit, etc.

Facand un calcul matematic, majoritatea dintre noi traim de fapt vreo 5 h pe zi in medie. Cam putin, nu? Mie asa mi se pare.  Ai 300 de min  sa fii tu, cu adevaratele tale nevoi, cu adevarata ta experienta, cu realele tale sentimente. In atat de putin timp cum sa mai gasesti timp de bravura, de nimicuri neesentiale, de capra vecinului, de folosirea unei imagini imprumutate? De ce ai vrea sa faci asta? Cand mai e timp sa ne temem si sa ne cenzuram?

Alergam cu totii atat de mult dupa originalitate, ne dorim lucruri si experiente inedite si ne trezim balacindu-ne intr-o mare de clisee, cu masti pe care nici macar nu le-am format noi, le-am cumparat parca de la supermarket ca era reducere, batuti de vant in toate directiile.

Eu am fost genul de om incapatanat toata viata mea, nu am primit prea multe de-a gata, a cam trebuit sa ma zbat, am cazut, m-am ridicat, am cazut din nou, m-au ridicat altii dar nu m-am pierdut pe mine, m-am transformat, m-am schimbat, am involuat si apoi am evoluat. Intotdeauna imi pun intrebari si imi caut raspunsuri, superficiale, profunde, cine poate sa judece, nu conteaza, sunt ale mele. Una din cele mai mari realizari ale mele este ca indiferent de evenimente, indiferent de cat de jos am cazut, undeva acolo jos pe fundul celei mai adanci gropi in care eram am reusit sa ma gasesc  pe mine.

Discutam mai demult despre impotenta de schimbare a oamenilor. Inca mai cred in ea. Prefer sa ii zic transformare, nu pot sa ma schimb decat daca incep sa copiez. De ce as face asta? Pentru ce as renunta laceea ce sunt? Sa fiu atat de slaba incat sa nu ma pot cladi pe mine prin mine, cu mine? Sa imi fie rusine sau sila cu ceea ce sunt? De ce as face asta?

Toti cu mic cu mare intr-o goana nebuna cautam originalitatea peste tot, din mall-uri pana in varful muntelui. Nu avem timp, suntem limitati si totusi ne pierdem in cele mai nesemnificative detalii si totul pentru a fi placuti, pentru a avea acea pozitie de invidiat aproape in societate. Am fost invatati ca a fi placut este mai important decat ceea ce suntem in realitate.

Din pacate desi spunem tot timpul ca vrem sa traim in acord cu marile noastre pasiuni, dorinte, majoritatea ne mintim singuri.Ni se intampla extrem de des sa nu spunem sau sa sa nu facem ceva deoarece ne este teama de reactia oamenilor din jurul nostru.

Ne dorim atentie din partea tuturor, ne dorim dragostea si afectiunea lor, adevarul suprem si totodata sa fie insisi cu a lor coloana vertebrala, plasata central cu o verticalitate pe care niciun echer din lume nu ar putea-o contesta. Totusi viata reprezinta un echilibru, deci reciprocitate. Cum ne asteptam sa le primim in momentul in care noi luam tot de la ei si practic le oferim lor o copie tot a lor! Are u following me? Daca tu ai facut un desen extraordinar si eu ma duc si il copiez la xerox apoi ti-l fac cadou, care ii este valoarea, unde e nota de originalitate? Cu ce te-am imbogatit pe tine?

Cand vorbim de autenticitate vorbim despre bucuria de a fi noi insine, naturali si fara de masti imprumutate sau create cu multa atentie care sa se muleze perfect peste toate temerile noastre.

Pentru asta avem nevoie de curaj, enorm de mult curaj si datoria de a:

  • ne cunoaste pe noi insine
  • de a spune intregul adevar oricat ar fi de greu
  • de a iti permite sa fii vulnerabil
  • de a accepta, detine si impartasi gandurile, sentimentele, pasiunile, visele cu toata sinceritatea

Avem atat de multe resurse in noi, nu e nevoie sa luam nimic de la altii cu copy/paste, nu e nevoie sa epatam cu ceea ce nu suntem, nu ne cere nimeni mai mult decat putem noi da, iar in cazul in care se intampla asta, problema nu e la noi.

Este cel mai mare cadou pe care ni-l putem face noua si celor din jur. Abia atunci vom schimba perceptii, abia atunci vom putea spune batandu-ne cu pumnul in piept EU SUNT!.